„NATURA - DARUL DIVINITĂŢII”

            „NATURA -  DARUL  DIVINITĂŢII”  

 BIBLIOTECARĂ, BLAGA  ADRIANA-NICOLETA

 ŞCOALA  GIMNAZIALĂ  „MIHAI  DRĂGAN”BACĂU

Într-o lume grăbită, stresată, informatizată şi prea puţin răbdătoare, evadarea în natură este tot mai rară.

Dar, dacă vrei să găseşti un loc unde să-ţi asculţi gândurile, să-ţi odihneşti sufletul, să găseşti răspuns la frământările tale, vino în mijlocul naturii, priveşte cerul, ascultă foşnetul frunzelor care murmură ceva.

Cititorule! Opreşte-te o clipă din ritmul alert al treburilor, lasă în urmă grijile pentru câteva momente şi evadează imaginar în sânul naturii, citind aceste rânduri.

Arhitectura arborilor, care variază fără sfârşit, ne oferă exemple inepuizabile de fantezie decorativă. Din pădure emană o senzaţie de linişte, de seninătate, de reculegere. Arborele este umbră şi adăpost, pădurea păstrează în adâncurile de umbră, liniştea mult dorită şi reconfortantă, „trezită”doar, din când în când, de foşnetul frunzelor, susurul izvoarelor sau ciripitul păsărelelor.

         Pentru omul modern, postmodern, aglomeraţia urbană ia locul frunzişurilor dese, multitudinea de culori ia locul verdelui intens. Locul pădurii este luat de plimbarea prin oraş, supremul spaţiu al unei lumi agitate, nervoase. Este cazul contemporaneităţii noastre, când refugiul îl găsim doar în noi.

       Se taie, se defrişează, se despădureşte, pentru ca, deodată, să ne întrebăm:„Oare unde este pădurea?”Din ceea ce a fost cândva spaţiul preferat, un refugiu primitor şi binefăcător, se mai păstrează doar schiţe.

        Dar, să privim prin fereastra timpului, şi să vedem ce a însemnat natura pentru generaţiile anterioare.

       Natura a fost matricea din care s-a înălţat şi a crescut umanitatea,din care şi-a extras forţa, dar căreia , în acelaşi timp, prin legile sociale, morale, religioase , umanitatea i s-a şi opus.

       Natura a reprezentat şi reprezintă una din datele fundamentale ale experienţei omului. Pădurea, componentă de bază a naturii, este un simbolal vieţii, este considerată şi simbolul inconştienţei, datorită întunecimii şi înrădăcinării sale adânci. Pădurea este un simbol matern, ea este sursa unei regenerări, intervenind adesea, în acest sens, în visele oamenilor, vădind o dorinţă de securitate şi de înnoire.

       Culoarea verde răcoritoare, liniştitoare, simbolizează trezirea la viaţă, constituie echilibrul dintre om şi natură. Verdele a rămas şi un simbol al speranţei, fiind intim legat cu infinitul vieţii, sentimentelor şi gândurilor.

         Să subliniem şi originea latină a cuvântului ”pădure”, care provine din „padule”şi, totodată,  să remarcăm şi bogăţia familiei lexicale pe care a dezvoltat-o în limba română:”pădurean”, pădureţ”,„pădurar”„pădurice”, „păduros”, „păduratic”.

         Lăsând la o parte multitudinea de expresii în care intră cuvântul „pădure”, nu vom ocoli sinonimul acestuia, întrebuinţat adesea de poeţi:„codru”, cu sensul de „pădure mare, deasă, bătrână”,provenind tot din limba latină: „quodrum” („quadrum”).

         Fiinţa umană visătoare, sensibilă la vibraţiile universului, fire romantică, nu poate fi decât o fiinţă care iubeşte natura, plăcându-i să se refugieze în locurile ei verzi, pline de viaţă, de vegetaţie, ori , dimpotrivă, într-un peisaj simplificat toamna, la căderea frunzelor, când pădurea oferă o imagine scheletică.

        Pentru neamul românesc, care şi-a menţinut şi modelat fiinţa în cetatea vegetală de pe versanţii cununii carpatine, pădurea înseamnă mult mai mult decât pentru alte popoare.

        În luminişurile codrilor, în desişurile lor tăinuite sau la poala pădurilor, unde strămoşii noştri s-au adăpostit şi s-au apărat împotriva vitregiei vremurilor, s-au născut versul şi ritmul popular, doinele şi cântecele folclorului nostru.

       O constantă a creaţiei folclorice româneşti este sentimentul legăturii stabile a omului cu locul unde s-a născut. De aici izvorăşte şi dragostea pentru natură şi pentru tot ce ţine de ea: munţii şi dealurile, văile şi câmpiile, apele şi pădurile ţării, holdele de grâu şi livezile, miresmele florilor de câmp şi trilurile păsărilor.

        Inima naturii descrisă în folclor este pădurea, ea constituie izvorul din care ţâşneşte orice formă de viaţă.Pădurea este un simbol al armoniei, asociată bucuriei şi dinamismului vieţii şi al temerilor, pericolelor, rătăcirilor sau morţii.

        În basm, pădurea apare ca loc intermediar între lumea de aici şi lumea de dincolo. Aici îşi au, de regulă, sălaşul toate fiinţele misterioase, care concentrează în ele puteri miraculoase: Muma Pădurii, Strâmbă Lemne, Sfarmă Piatră, Setilă, Ochilă, Păsărilă. Tot aici se află şi palatele de basm ale împăraţilor, se exercită viclenia împotriva eroilor solari ca: Făt-Frumos, Harap Alb, se duc luptele cele mai teribile între forţele binelui şi forţele răului.

         Scriitorii noştri au descoperit încă de la început acest „izvor” nesecat de inspiraţie, care este literatura populară şi au recurs adesea la bogăţia sa pentru a-şi împrospăta propria creaţie, pentru a o înnoi şi a o revigora.

         De la Dimitrie Cantemir ,cu a sa „Descrierea Moldovei”, la Alecu Russo cu „Cântarea României”, la Vasile Alecsandri, la Alexandru Odobescu peisagistul, după aceşti scriitori ale căror opere au schiţat o primă impresie, este timpul să pătrundem efectiv în peisajul silvestru, călăuziţi de Calistrat Hogaş,  „Pe drumuri de munte”, de Mihail Sadoveanu, B. Şt.Delavrancea( „Sultănica”), Al. Vlahuţă şi exemplele nu se opresc aici.

        Natura continuă să joace un rol important în opera scriirorilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, personalitatea fiecăruia manifestându-se însă, în mod tot mai distinct: Mihai Eminescu în poezia căruia tema naturii e îngemănată cu cea erotică, Al. Macedonski care colorează versul cu vitalism romantic, G. Coşbuc face din natură principala purtătoare a optimismului său, O. Goga continuă în parte lirica coşbuciană, făcând din elementele naturii forţe ale existenţei poporului, care-l însoţesc în dureroasa sa istorie. Dimitrie Anghel restrânge natura la cadrul grădinii, G.Bacovia reduce peisajul până la un decor constituit din linii simplificate, Ion Pillat revine la descrierea obiectivă şi senină, dar o colorează cu nelipsita melancolie a sentimentului îndepărtării.Topîrceanu îşi ascunde sensibilitatea prin joc şi umor, L. Blaga infuzează naturii misterul inefabil şi o traduce în forme mitice, Tudor Arghezi o receptează ca pe o manifestare a divinului, prezent în maiestatea munţilor ca şi în miracolul miniatural al „boabei şi fărâmei”.Ion Barbu o stilizează glacial şi-i conferă funcţii alegorice, iar V. Voiculescu îi accentuează elementaritatea aspră.

         Poeţii actuali, Şt. Augustin Doinaş, Baconsky, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana folosesc, de cele mai multe ori, natura sau elementele ei, doar ca pe nişte materiale cu ajutorul cărora elaborează o realitate nouă, aparte, cu existenţă doar în spaţiul textului. Poezia nu mai este nici simetrică, nici expresivă, ci constructivă.

        Puritatea naturii din versurile eminesciene se pierde de-a lungul epocilor literare, ajungând în contemporaneitate să fie stilizată, transfigurată.

        Astfel, poeţii simbolişti îşi găsesc refugiul în peisajul citadin, anost, degradat. Pădurea este uitată, părăsită, semne umile, rămăşiţe sunt doar copacii din parcurile bacoviene, dar sunt numai „ramuri bolnave „ ale unei păduri agonizând ca şi sufletul poetului.

         Codrul, izvoarele, cerul , aştrii. luna, florile, gângăniile izolate sau în cortegii nupţiale, din poezia lui Eminescu, sunt numai ale lui ! Ele nu sunt elemente decorative, ci fac parte din universul eminescian şi sunt creaţii ale fanteziei poetului.

          Podoaba cea mai de preţ a pământului nostru, atât de prezentă în simţirea românească, pădurea trebuie să-şi regăsească în spiritul şi în conştiinţa celor de azi, locul la care o îndreptăţeşte harul pe care i l-a dăruit natura.

          „Frumuseţii mării şi a muntelui i se poate compara numai frumuseţea pădurii”, scria atât de frumos Marcel Prevost.

          E important de ştiut că natura nu are nevoie de oameni, însă oamenii au nevoie de natură pentru a putea supravieţui şi pentru a se dezvolta.

Natura din jurul nostru a fost aici şi va fi aici, chiar şi când omenira va uita să o protejeze, pentru că ea s-a adaptat de fiecare dată la noi, şi se va adapta în continuare.

         Bucuraţi-vă de această lume în care trăim, primenindu-vă dragostea pentru frumos, privind o floare, un copac sau un izvor. Permiteţi-mi să închei cu un citat al lui Victor Hugo:

       „Când mă aflu printre voi, arbori din aceşti codri, în tot ce mă înconjoară şi mă ascunde totodată, în singurătatea voastră, unde mă retrag în mine însumi, simt pe cineva care mă ascultă şi care mă iubeşte”.