„NATURA - DARUL DIVINITĂŢII”
BIBLIOTECARĂ,
BLAGA ADRIANA-NICOLETA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ
„MIHAI DRĂGAN”BACĂU
Într-o
lume grăbită, stresată, informatizată şi prea puţin răbdătoare, evadarea în
natură este tot mai rară.
Dar,
dacă vrei să găseşti un loc unde să-ţi asculţi gândurile, să-ţi odihneşti
sufletul, să găseşti răspuns la frământările tale, vino în mijlocul naturii,
priveşte cerul, ascultă foşnetul frunzelor care murmură ceva.
Cititorule!
Opreşte-te o clipă din ritmul alert al treburilor, lasă în urmă grijile pentru
câteva momente şi evadează imaginar în sânul naturii, citind aceste rânduri.
Arhitectura
arborilor, care variază fără sfârşit, ne oferă exemple inepuizabile de fantezie
decorativă. Din pădure emană o senzaţie de linişte, de seninătate, de
reculegere. Arborele este umbră şi adăpost, pădurea păstrează în adâncurile de
umbră, liniştea mult dorită şi reconfortantă, „trezită”doar, din când în când,
de foşnetul frunzelor, susurul izvoarelor sau ciripitul păsărelelor.
Pentru omul modern, postmodern,
aglomeraţia urbană ia locul frunzişurilor dese, multitudinea de culori ia locul
verdelui intens. Locul pădurii este luat de plimbarea prin oraş, supremul
spaţiu al unei lumi agitate, nervoase. Este cazul contemporaneităţii noastre,
când refugiul îl găsim doar în noi.
Se taie, se defrişează, se despădureşte,
pentru ca, deodată, să ne întrebăm:„Oare unde este pădurea?”Din ceea ce a fost
cândva spaţiul preferat, un refugiu primitor şi binefăcător, se mai păstrează
doar schiţe.
Dar, să privim prin fereastra timpului,
şi să vedem ce a însemnat natura pentru generaţiile anterioare.
Natura a fost matricea din care s-a
înălţat şi a crescut umanitatea,din care şi-a extras forţa, dar căreia , în
acelaşi timp, prin legile sociale, morale, religioase , umanitatea i s-a şi
opus.
Natura a reprezentat şi reprezintă una
din datele fundamentale ale experienţei omului. Pădurea, componentă de bază a
naturii, este un simbolal vieţii, este considerată şi simbolul inconştienţei,
datorită întunecimii şi înrădăcinării sale adânci. Pădurea este un simbol
matern, ea este sursa unei regenerări, intervenind adesea, în acest sens, în
visele oamenilor, vădind o dorinţă de securitate şi de înnoire.
Culoarea verde răcoritoare,
liniştitoare, simbolizează trezirea la viaţă, constituie echilibrul dintre om
şi natură. Verdele a rămas şi un simbol al speranţei, fiind intim legat cu
infinitul vieţii, sentimentelor şi gândurilor.
Să subliniem şi originea latină a
cuvântului ”pădure”, care provine din „padule”şi, totodată, să remarcăm şi bogăţia familiei lexicale pe
care a dezvoltat-o în limba română:”pădurean”, pădureţ”,„pădurar”„pădurice”,
„păduros”, „păduratic”.
Lăsând la o parte multitudinea de
expresii în care intră cuvântul „pădure”, nu vom ocoli sinonimul acestuia,
întrebuinţat adesea de poeţi:„codru”, cu sensul de „pădure mare, deasă,
bătrână”,provenind tot din limba latină: „quodrum” („quadrum”).
Fiinţa umană visătoare, sensibilă la
vibraţiile universului, fire romantică, nu poate fi decât o fiinţă care iubeşte
natura, plăcându-i să se refugieze în locurile ei verzi, pline de viaţă, de
vegetaţie, ori , dimpotrivă, într-un peisaj simplificat toamna, la căderea
frunzelor, când pădurea oferă o imagine scheletică.
Pentru neamul românesc, care şi-a
menţinut şi modelat fiinţa în cetatea vegetală de pe versanţii cununii
carpatine, pădurea înseamnă mult mai mult decât pentru alte popoare.
În luminişurile codrilor, în desişurile
lor tăinuite sau la poala pădurilor, unde strămoşii noştri s-au adăpostit şi
s-au apărat împotriva vitregiei vremurilor, s-au născut versul şi ritmul
popular, doinele şi cântecele folclorului nostru.
O constantă a creaţiei folclorice
româneşti este sentimentul legăturii stabile a omului cu locul unde s-a născut.
De aici izvorăşte şi dragostea pentru natură şi pentru tot ce ţine de ea: munţii
şi dealurile, văile şi câmpiile, apele şi pădurile ţării, holdele de grâu şi
livezile, miresmele florilor de câmp şi trilurile păsărilor.
Inima naturii descrisă în folclor este
pădurea, ea constituie izvorul din care ţâşneşte orice formă de viaţă.Pădurea
este un simbol al armoniei, asociată bucuriei şi dinamismului vieţii şi al
temerilor, pericolelor, rătăcirilor sau morţii.
În basm, pădurea apare ca loc
intermediar între lumea de aici şi lumea de dincolo. Aici îşi au, de regulă,
sălaşul toate fiinţele misterioase, care concentrează în ele puteri miraculoase:
Muma Pădurii, Strâmbă Lemne, Sfarmă Piatră, Setilă, Ochilă, Păsărilă. Tot aici
se află şi palatele de basm ale împăraţilor, se exercită viclenia împotriva
eroilor solari ca: Făt-Frumos, Harap Alb, se duc luptele cele mai teribile
între forţele binelui şi forţele răului.
Scriitorii noştri au descoperit încă
de la început acest „izvor” nesecat de inspiraţie, care este literatura
populară şi au recurs adesea la bogăţia sa pentru a-şi împrospăta propria
creaţie, pentru a o înnoi şi a o revigora.
De la Dimitrie Cantemir ,cu a sa
„Descrierea Moldovei”, la Alecu Russo cu „Cântarea României”, la Vasile
Alecsandri, la Alexandru Odobescu peisagistul, după aceşti scriitori ale căror
opere au schiţat o primă impresie, este timpul să pătrundem efectiv în peisajul
silvestru, călăuziţi de Calistrat Hogaş,
„Pe drumuri de munte”, de Mihail Sadoveanu, B. Şt.Delavrancea(
„Sultănica”), Al. Vlahuţă şi exemplele nu se opresc aici.
Natura continuă să joace un rol
important în opera scriirorilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
personalitatea fiecăruia manifestându-se însă, în mod tot mai distinct: Mihai
Eminescu în poezia căruia tema naturii e îngemănată cu cea erotică, Al.
Macedonski care colorează versul cu vitalism romantic, G. Coşbuc face din
natură principala purtătoare a optimismului său, O. Goga continuă în parte
lirica coşbuciană, făcând din elementele naturii forţe ale existenţei
poporului, care-l însoţesc în dureroasa sa istorie. Dimitrie Anghel restrânge
natura la cadrul grădinii, G.Bacovia reduce peisajul până la un decor
constituit din linii simplificate, Ion Pillat revine la descrierea obiectivă şi
senină, dar o colorează cu nelipsita melancolie a sentimentului
îndepărtării.Topîrceanu îşi ascunde sensibilitatea prin joc şi umor, L. Blaga
infuzează naturii misterul inefabil şi o traduce în forme mitice, Tudor Arghezi
o receptează ca pe o manifestare a divinului, prezent în maiestatea munţilor ca
şi în miracolul miniatural al „boabei şi fărâmei”.Ion Barbu o stilizează
glacial şi-i conferă funcţii alegorice, iar V. Voiculescu îi accentuează
elementaritatea aspră.
Poeţii actuali, Şt. Augustin Doinaş,
Baconsky, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana folosesc, de cele mai
multe ori, natura sau elementele ei, doar ca pe nişte materiale cu ajutorul
cărora elaborează o realitate nouă, aparte, cu existenţă doar în spaţiul
textului. Poezia nu mai este nici simetrică, nici expresivă, ci constructivă.
Puritatea naturii din versurile
eminesciene se pierde de-a lungul epocilor literare, ajungând în
contemporaneitate să fie stilizată, transfigurată.
Astfel, poeţii simbolişti îşi găsesc
refugiul în peisajul citadin, anost, degradat. Pădurea este uitată, părăsită,
semne umile, rămăşiţe sunt doar copacii din parcurile bacoviene, dar sunt numai
„ramuri bolnave „ ale unei păduri agonizând ca şi sufletul poetului.
Codrul, izvoarele, cerul , aştrii.
luna, florile, gângăniile izolate sau în cortegii nupţiale, din poezia lui
Eminescu, sunt numai ale lui ! Ele nu sunt elemente decorative, ci fac parte
din universul eminescian şi sunt creaţii ale fanteziei poetului.
Podoaba cea mai de preţ a pământului
nostru, atât de prezentă în simţirea românească, pădurea trebuie să-şi regăsească în spiritul şi în conştiinţa
celor de azi, locul la care o îndreptăţeşte harul pe care i l-a dăruit natura.
„Frumuseţii mării şi a muntelui i se
poate compara numai frumuseţea pădurii”, scria atât de frumos Marcel Prevost.
E important de ştiut că natura nu are
nevoie de oameni, însă oamenii au nevoie de natură pentru a putea supravieţui
şi pentru a se dezvolta.
Natura
din jurul nostru a fost aici şi va fi aici, chiar şi când omenira va uita să o
protejeze, pentru că ea s-a adaptat de fiecare dată la noi, şi se va adapta în
continuare.
Bucuraţi-vă de această lume în care
trăim, primenindu-vă dragostea pentru frumos, privind o floare, un copac sau un
izvor. Permiteţi-mi să închei cu un citat al lui Victor Hugo:
„Când mă aflu printre voi, arbori din aceşti
codri, în tot ce mă înconjoară şi mă ascunde totodată, în singurătatea voastră,
unde mă retrag în mine însumi, simt pe cineva care mă ascultă şi care mă
iubeşte”.
