Biblioteca "Eugen Budău": IANUARIE-"EMINESCU, MEREU EMINESCU..."

MIHAI EMINESCU

(1850-1889)

“Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar.”

“Om al timpului modern”

Poezia lui Eminescu aduce cultura românească în modernitate. Opera sa, infuzata de un romantism filosofic, de substanţă, reprezintă un moment de triumf al limbii româneşti.

Eminescu este primul poet român care dialoghează de la egal la egal cu marii scriitori. “Eu rămân ce-am fost: romantic”, va declara el într-un poem, dar romantismul său este unul înalt, din categoria celor mai importanţi poeţi europeni ai secolului al XIX-lea: Byron, Novalis, Hugo, Lamartine, Leopardi.

În acelaşi timp, Eminescu se încadrează şi într-o generaţie de primă mărime a literaturii române, alături de Slavici, Creangă şi Caragiale.

PRIETENUL SI MARELE RIVAL AL POETULUI

ION LUCA CARAGIALE (1852-1912)

Caragiale il intalneste pe Mihai Eminescu la 16 ani, pe cand poetul era sufleur in trupa de teatru a unchiului sau, Iorgu Caragiale. Nepotul de actori avea sa renunte la cariera traditionala din familie, devenind in schimb cel mai mare dramaturg roman. Peste aproape zece ani, se reintalneste cu poetul, impreuna cu care lucreaza la “Timpul”, devenind totodata membru al “Junimii”

Daca Eminescu priveste poporul roman ca pe o idée intrupata in epoci tragice, cu un destin care depaseste istoria, Caragiale este lucid, distant si amuzat. El scrie despre nationalistii de taraba, pe care ii nimiceste cu un zambet.

Eminescu si Caragiale sunt scriitori-pereche. Unul este liric, celalat satiric. Unul

priveste lumea sub specia eternitatii, altul o cerceteaza critic, unul contempla tragic, celalalt scruteaza ironic.

La vestea risipirii inteligentei lui Eminescu, Caragiale a izbucnit in lacrimi.

SCRIITORUL CARE ÎI DATOREAZĂ LUI EMINESCU

PROPRIA OPERĂ

ION CREANGĂ (1837-1889)

Mihai Eminescu a reuşit , prin existenţa sa, să polarizeze existenţa aproape tuturor personalităţilor contemporane lui. Din fostul deacon de la Golia şi învăţător la şcoala de băieţi din Păcurari, Eminescu a reuşit să scoată una dintre cele mai luminoase figuri ale literaturii române, pe autorul “Poveştilor” şi al “Amintirilor din copilărie”. A fost nevoie de gustul educat şi de intuiţia poetului pentru a descoperi ce scriitor original se ascunde în acest hâtru bun de gură.

Eminescu l-a cunoscut pe cel ce avea să-i devină atât de bun prieten în 1875, în cursul verii, după ce tânărul revizor şcolar îl întâlnise pe învăţătorul din Ţicău la o întrunire a corpului didactic ieşean. S-au împrietenit repede, urmând apoi să colinde Iaşii din Copou până în Bucium şi din Socola până la Sorogari, oprindu-se pe la cârciumioare pitoreşti, unde se putea mânca o excelentă friptură în ţiglă şi se putea bea un bun vin moldovenesc.

Eminescu era fascinat de vorba şi de felul de a fi al institutorului.

În septembrie, Eminescu vine cu Creangă la Junimea, unde acesta citeşte prima sa nuvelă, “Soacra cu trei nurori”, având un mare succes.

Junimiştii se vor bucura de prezenţa talentatului şi “vârtosului glumeţ”, fără a-şi da seama însă de valoarea literaturii pe care o scrie acesta.

A fost nevoie de o schimbare de generaţie în critica românească pentru ca fineţea povestitorului Creangă să iasă la iveală.

BIOGRAFUL ŞI INTERPRETUL

CEL MAI AVIZAT AL POETULUI

G. CĂLINESCU (1899-1965)

Marele critic literar G. Călinescu şi-a început cariera cu o biografie a lui Eminescu rămasă neegalată chiar şi azi. “Viaţa lui Mihai Eminescu”, apărută în 1932, avea meritul de a lăsa deoparte orice tentativă de romanţare, încercând să reconstituie motivaţia gesturilor şi deciziilor majore ale poetului.

Călinescu şi-a continuat munca pe teritoriul eminescologiei printr-un studiu de analiză a scrierilor poetului în cinci volume, apărute între 1934 şi 1936: “Opera lui Mihai Eminescu”.

În cele din urmă, contribuţia călinesciană majoră la impunerea unei anume

imagini a lui Eminescu a fost cea din “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, unde capitolul central dedicat acestuia era intitulat “Poetul naţional”.

Astfel, însemnătatea lui în cultura română era consacrată definitiv.